VIZITAŢI, COMENTAŢI ŞI ADERAŢI LA ORICARE DIN GRUPURILE AQVILA (coloana din dreapta)

01 decembrie 2016

România lucrului prost făcut (2) - Timpul, a patra dimensiune



   La atâţia ani distanţă de acel Decembrie ‘89, când s-a ieşit în stradă pentru drepturi, libertate, dar mai ales împotriva regimului politic totalitar, numit generic comunism, nu cred că am putea contabiliza un progres naţional capabil să rupă gura târgului. Adică ceva, acolo, care, fratele meu, să-ţi sară-n ochi de la o poştă şi să cazi pe spate de emoţie, plăcere şi bucurie, o chestie cu care să te dai mare şi tare în faţa lumii.
   Nu vă grăbiţi să credeţi că am pactizat cu tabăra celor ce trâmbiţează sus şi tare cât îi ziulica de mare că în ţara asta nimic nu-i bun, totu-i de rahat! Nu, vă jur că nu! Ba, dimpotrivă, cochetez cu un soi de mândrie, încă imprecis conturată, având sentimentul că noi, românii, suntem nişte genii în devenire, fiind la un micron distanţă de a demonstra lumii întregi, total şi definitiv, că Einstein a intuit corect cum că în sistemul nostru de referinţă ar fi posibilă şi o a patra dimensiune: Timpul. Ceea ce ne-a rămas de la mintosul cu părul vâlvoi ca fiind teoria tetradimensională, în România avem dovada clară şi fără echivoc.
   Mai mult decât atât, vom spulbera irefutabil până şi cea din urmă îndoială asupra găurilor negre din Univers, însă trebuie să mai avem puţintică răbdare, vorba lu’ Nenea Iancu Caragiale, căci nu ne-am lămurit pe deplin dacă sunt găuri negre financiare sau infracţionale. Totuşi, fiind active permanent şi oriunde în arieratul Carpato-Danubiano-Pontic, se pare că vortexul românesc nu are legătură directă cu Timpul şi, implicit, nici cu a patra dimensiune, pentru că în momentul de faţă ştim prea puţin despre ce şi cât dispare, după cum nu avem prea mult habar despre unde şi când reapare.
   Revenind la cea de-a patra dimensiune, am putea spune că suntem un paradox planetar ca ţară şi naţie. Nimeni nu poate înţelege de ce în România aproape că au dispărut din vocabularul curent termenii „repede”, „în scurt timp”, „rapid”, „acum”, „astăzi”, „într-o clipă” etc. Unii, mai pretenţioşi în gândire, afirmă că termenii respectivi (plus alţii, omişi, dar de circumstanţă similară) au devenit arhaisme pentru că nu mai definesc corect T1 şi T2. Spaţiul dintre cele două valori „T” s-a extins, devenind totodată necontrolabil şi imprevizibil. Neologismele de genul „amânare”, „nu se ştie când”, „poate”, „să vedem” s.a. sunt mai concrete şi mai relevante în prezent, deşi, încă relative. Aşadar, n-au forme finale.
   N-aţi înţeles schema lingvistică, nu-i aşa? Bun, atunci să abordăm româneasca neaoşă. A devenit o obişnuinţă pentru oricare dintre noi ca în România totul să se mişte încet spre…deloc! În principiu, ceea ce începe astăzi va fi gata mult mai târziu, ori niciodată. La noi, filmul nu are 24 de cadre pe secundă - oh, nu! Raportul este invers, de 24 secunde per cadru, asta doar dacă, între timp, nu ni se rupe filmul pe undeva sau nu fură careva ecranul.

Foto 1: Surpare masivă de teren, de circa 300 de metri patrati la Fukuoka (sud-vestul ţării), Japonia


 Foto 2: După 48 de ore, tot dezastrul a devenit istorie

   Zile trecute am riscat o breşă în bunul simţ personal, dând frâu liber unei porţii zdravene de râs, deşi bieţilor japonezi le-a trecut milimetric pe lângă tâmplă glonţul unei noi tragedii. Din cine ştie ce cauze, o intersecţie stradală (Foto 1 şi Foto 2) s-a surpat instantaneu şi o gigantică văgăună, cât pentru fundaţia unui zgârie-nori, etala sinistru măruntaiele subterane, cu canalizări distruse, magistrale de gaze, de curent, posibil şi cele de comunicaţii, deci pagubă mare, nu glumă. După 48 de ore, japonezii au redat integral urbei artera rutieră. In-te-gral! Cu marcaje cu tot. Două zile, atât! 

    În schimb, pe strada mea, mai precis o alee dintre blocuri, s-a spart o conductă de apă, numai că prin expansiunea Timpului, recte a patra dimensiune cu care vă împuiez minţile acum, durata reparaţiei s-a derulat pe parcursul a trei luni şi vreo două cifre după virgulă, fără să fie vorba de o reparaţie capitală, ci doar de o groapă (cel mult doi metri cubi de pământ - Foto 3), o juma’ de ţeavă înlocuită, ceva nisip, plus asfaltul, pus ca pentru rolleri, adică în valuri.

   Sigur, faza cu gropiţa n-are moacă de comparaţie serioasă în raport cu hăul nipon, după cum nu prea are importanţă nici exemplul cu Bulevardul Lacul Tei, tot din zona subsemnatului, căruia de patru ani şi mai bine i s-a pus gând să devină cu sens unic, demers ce a debutat (fiind şi singura „mişcare în direcţia asta) prin montarea noilor indicatoare rutiere. Noi au fost atunci, hăt timp, sau când sunt reînlocuite şi reacoperite cu pungi de plastic (Foto 4) în fiecare primăvară, evident pe bani serioşi de la Primărie. Pentru a fi cu adevărat convingător în demonstraţia dimensiunii temporale româneşti s-ar fi impus o listă în care să se regăsească autostrăzi, drumuri şi poduri lăsate de izbelişte, construcţii civile şi de urbanism, modernizări, modificări şi reparaţii stradale începute cu ani în urmă şi care sunt încă în faze de şantier, ori sunt parţial sau definitiv abandonate, plus multe, foarte multe alte daravele, doar că n-am nici timp, nici spaţiu (să mă păstrez în nota relativităţii), dar nici chef să le înşir.
   Este cât se poate de clar că suntem într-un avantaj ancestral major, iar dacă legile fizicii vor fi să sufere oareşce modificări sau corecţii, noi vom fi cauza. Privind partea plină a paharului în chestia asta cu Timpul şi timpurile noastre, am trage nădejde că dacă tot se mişcă atât de încet lucrurile în jurul nostru, putem economisi banii daţi pe enzima Q10, că nici ridurile nu se vor prinde de noi. Mda, numa’ că, tot din fizică, ar mai fi şi lecţia aia, cu „Forţa de frecare”, iar ai noştri ca brazii, din fruntea ţării, o freacă, neicuşorule, de iese fum din ea. De 27 de ani! 

Foto 5: Anvelopare imobil, începută în 2013

Foto 6: Acelaşi imobil, după trei ani. Nici măcar jumătatea izolată termic nu este integral finalizată. 

Apropos, vin alegerile…